Corneliu Birsan (nascut la 16 decembrie 1943 la Muntenii de Jos, Vaslui) este profesor de drept civil, fost decan al Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti in perioada 20 ianuarie 1990 - 30 iunie 1998. Din 1995 si pana in prezent este judecatorul desemnat de Romania la Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Licentiat in drept al Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti, 1966, diplôme de hautes études de droit comparé, Faculté Internationale pour l’Enseignement du Droit Comparé, Strasbourg, 1974, doctor in drept al Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti, 1977, arbitru in cadrul Comisiei de Arbitraj Comercial International de pe langa fosta Camera de Comert si Industrie a Romaniei, avocat in Baroul Bucuresti 1990-1998, membru al Comisiei Europene a Drepturilor Omului 1995-1998.
Lucrari: Drept civil. Drepturile reale principale, Bucuresti 2001; Conventia europeana a drepturilor omului, 2 vol., Bucuresti 2005-2006.
1. Vi se pare oportuna schimbarea sistemului judiciar roman, prin renuntarea la un grad de jurisdictie?
Raspunsul la prima intrebare poate fi formulat extrem de simplu: schimbarea organizarii judecatoresti in tara noastra nu numai ca este oportuna, ci mi se pare a fi imperios necesara. V-as ruga sa retineti ca nu intamplator am evitat folosirea notiunii de sistem judiciar roman. Poate gresesc eu, dar pentru mine notiunea de „sistem” evoca organizarea unor structuri institutionale intr-o „arhitectura” coerenta si unitara.
Or, am spus-o de mai multe ori public pana acum, nu consider ca repet inutil, organizarea judecatoreasca actuala din tara noastra este incoerenta si confuza. Dumneavoastra vorbiti despre renuntarea la un grad de jurisdictie; la care din ele?
Nu am nicio indoiala ca practicienii dreptului stiu foarte bine ce inseamna un sistem judiciar, in cadrul caruia sa poata functiona o institutie fundamentala de drept procesual: controlul judiciar; solutiile pronuntate de instantele inferioare au a fi controlate de instantele superioare, in cadrul carora activeaza judecatori cu mai mare experienta in evaluarea faptelor unui dosar si „dezlegarea” problemelor de drept ce se pun in cadrul acestuia; ultima veriga a sistemului este data de instanta suprema care, astfel cum dispune art. 126 alin. 3 din Constitutia Romaniei, „asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentelor sale”.
Asadar, orice sistem judiciar presupune, de regula, existenta a trei grade de jurisdictie: judecata in prima instanta, judecata intr-o cale de atac ce poate fi denumita apel ori recurs si posibilitatea eventualei examinari a aceleiasi cauze, in anumite conditii si numai pentru probleme de drept de catre instanta suprema. O asemenea organizare judiciara nu este insa nici pe departe caracteristica „sistemului” judiciar actual roman, dat de judecatorii, tribunale, care judeca si apeluri si recursuri, curti de apel, care judeca si apeluri si recursuri, ca ultima instanta si Inalta Curte de Casatie si Justitie, care judeca recursuri ca instanta suprema, investita cu rolul constitutional amintit. Asadar, nu mi se pare ca este vorba de renuntarea la un grad de jurisdictie, ci de reasezarea in sistem a jurisdictiilor existente ori, daca se alege, ceea ce nu cred, renuntarea la una dintre ele, in discutie ar putea intra una dintre cele „intermediare”. Cum? Voi explica in cadrul raspunsului la a doua intrebare.
2. Considerati ca ar fi necesara o reasezare a sistemului judiciar in teritoriu, cu desfiintarea judecatoriilor (o asemenea reforma au adoptat de curand Olanda si Franta, vizand desfiintarea unor instante mici), incat sa existe trei grade ale instantelor, astfel cum exista in majoritatea covarsitoare a statelor europene: tribunal, curti de apel (sau de justitie) si Inalta Curte? Aceasta ar presupune consecinte benefice pentru resursele umane si materiale pentru sistem, posibilitatea unei judecati mai bune pe fond, eliminarea unei noi judecati pe fond in apel, instituirea recursului drept cale de atac limitata strict la problemele de drept. Inalta Curte de Casatie si Justitie ar trebui sa apara ca institutia judiciara ce s-ar pronunta pe intrebari preliminare vizand aplicarea unor texte de lege si recursurile impotriva sentintelor curtilor de apel.
Mai intai, data fiind imprejurarea ca prin aceasta intrebare puneti in discutie sistemul judiciar francez, pe care, intamplator, il cunosc destul de bine, vreau sa va spun ca, in esenta, jurisdictia judiciara franceza, deci nu si cea administrativa, ce este cuprinsa in alt sistem, si el coerent, nu insist, dar, daca vreti, putem discuta si despre acesta, cuprinde:
a) jurisdictia de prima instanta, de drept privat, data de tribunalele de mare instanta si de tribunalele de instanta care tin din punct de vedere administrativ de primele, dar au competenta dupa valoare diferita si alte instante specializate: de comert, pentru litigii de munca, pentru litigii privitoare la prestatiile sociale, pentru litigiile dintre fermieri si proprietarii de pamant; toate aceste instante sunt pe orizontala, „egale” intre ele, dar cu competenta diferita, uneori specializata, asa cum rezulta din chiar denumirea lor; precizez ca, in materie penala, jurisdictia de prima instanta este data, in principiu, de tribunalele corectionale;
b) jurisdictia de apel; in principiu, toate hotararile pronuntate de aceste instante, amintite mai sus, pot fi atacate in apel, in conditiile legii, in fata curtilor de apel, organizate in sectii specializate;
c) casatia franceza sau jurisdictia in casatie; hotararile pronuntate in apel pot fi atacate in casatie numai pentru motive de drept si cu filtrarea recursurilor, nu intru in amanunte; precizez numai ca, bunaoara, in cazul litigiilor civile, spre a putea intenta recurs in casatie, de regula, „cel cazut in pretentii” trebuie, mai intai, sa execute hotararea pronuntata in cauza in apel.
Si acum raspund la intrebarea dumneavoastra: ceea ce s-a urmarit prin reforma de care amintiti nu a fost desfiintarea „judecatoriilor”, ci optimizarea organizarii administrative in prima instanta in materie civila, in sensul ca au fost desfiintate unele tribunale de mare instanta ori de instanta, cu activitate redusa si… cu protestele de rigoare ale alesilor locali si nationali, evident si ale, in special, avocatilor locali. Dar, reforma s-a facut si lucrurile au reintrat in normal (ca au fost desfiintate multe instante ale caror sedii fusesera renovate de putina vreme, asta-i alta „poveste”…).
Revenind la noi si plecand de la ceea ce exista in prezent, eu consider ca ori, mai degraba, au a fi desfiintate tribunalele, marit, eventual, numarul curtilor de apel, dar mentinute obligatoriu judecatoriile, ca veriga de baza a unui sistem judiciar coerent, cu competenta generala in dreptul privat si in dreptul penal, cu apel la curtile de apel si cu recurs in casatie in fata instantei supreme.
Probabil ca mi se va spune ca aceasta solutie nu este realista si sunt gata sa accept. Atunci, are a fi luata in considerare o a doua solutie, mult mai lesnicioasa: asezarea pe orizontala, pe o pozitie egala, de prima instanta, a judecatoriilor si a tribunalelor, cu competenta delimitata dupa litigii adecvate, valoarea litigiului, natura acestuia, periculozitatea infractiunilor etc. A doua veriga a sistemului ar trebui data de curtile de apel; in principiu, hotararile pronuntate in prima instanta de judecatorii si tribunale sa poata fi atacate cu apel in fata acestor curti. Este solutia retinuta in varianta pe care o stiam – sper sa fi ramas asa in proiectul Codului de procedura penala.
In sfarsit, a treia veriga ar urma sa fie data de instanta suprema, care sa judece numai recursurile in drept, cu filtrarea cauzelor in care, intr-adevar, se pune o problema de interpretare a legii. Eu cred cu putere ca numai intr-o asemenea organizare judiciara se poate vorbi de un sistem judiciar coerent, in cadrul caruia instanta suprema sa-si indeplineasca atributia constitutionala a asigurarii interpretarii unitare a legii. Sunt convins ca acest sistem ar elimina, in buna masura, „practica neunitara” a instantelor romanesti, la ora actuala obiect al catorva sute de dosare aflate pe rolul Curtii europene.
3. Apreciati ca este necesara eliminarea caii de atac a apelului pentru cauzele mai simple? Dispozitiile din noile coduri de procedura sunt de ajuns?
Odata „reasezat” ori, daca vreti, „asezat” sistemul, in interiorul lui, ratiuni practice ori de oportunitate pot comanda una sau alta din solutiile posibile, printre care si cea avuta in vedere de intrebarea dumneavoastra. Nimic nu se opune ca in cauzele mai simple sa se renunte la calea de atac a apelului, iar recursul nu ar putea „scapa”, cred, de filtrul amintit. Dupa cum, nu cred ca nu se poate avea in vedere ca, tot asa, in cauze mai simple judecata sa se „opreasca” in apel.
Am vazut insa intr-un articol publicat in Curierul Judiciar nr. 5/2009, p. 244, ca profesorul V.M. Ciobanu, presedintele comisiei de redactare a proiectului Codului de procedura civila considera ca „din pacate, din pricina unor motive ce tin de baza materiala, si umana, sunt prevazute prea numeroase categorii de hotarari (subl. noastra, C.B.) care nu ajung in fata instantei de recurs, ci se opresc la nivelul instantelor de apel”. Este evident. Asadar, ca nu va fi inlaturat „fenomenul” practicii neunitare de aplicare a legii…
4. In Germania, spre exemplu, in cauzele simple (plangerile contraventionale, pretentiile comerciale, litigiile de munca) se parcurge o procedura prealabila administrativa pentru ca in fata instantei sa fie adus doar recursul, acesta fiind judecat de un singur judecator. Considerati necesara crearea unui astfel de filtru?
Exemplul pe care-l mentionati mi se pare, in mod evident, demn de avut in vedere si de legiuitorul roman. Conditia esentiala este aceea ca, dupa parcurgerea fazei „administrative”, cel in cauza sa „aiba acces la justitie”, in sensul art. 6 din Conventie, adica sa poata ajunge sa-si expuna cauza in fata unui judecator. In materie civila, in sens larg, Conventia nu impune dublul grad de jurisdictie. Cu respectarea acestei conditii esentiale, orice solutie de realizare a simplificarii procedurilor contencioase este cat se poate de utila realizarii actului de justitie.
5. Apreciati ca sistemul actual de invatamant din facultatile de drept din Romania sufera de lacune in ce priveste pregatirea studentilor in diversele ramuri de drept? Daca raspunsul in viziunea dumneavoastra e afirmativ, puteti indica acest lacune? Care ar fi rezolvarea lor si cum apreciati ca este necesar a se schimba sistemul de invatamant din facultatile de drept? E necesara o colaborare stransa intre instante, birourile de avocati si facultatile de drept in ce priveste practica studentilor? Cum sa se materializeze o astfel de colaborare care sa fie efectiva, iar nu numai formala? Scoala romaneasca de drept poate deveni competitiva, in spatiul concurential al Uniunii Europene?
Nu am sa ma refer la „puzderia” de facultati de drept particulare si chiar de stat „de pe tot cuprinsul tarii”! Am in vedere facultatile de drept ce asigura studentilor o pregatire care le permite apoi accesul la Institutul National al Magistraturii ori in profesia de avocat, dupa un examen de admitere riguros. De asemenea, „departarea” la care ma aflu de ceva vreme ma impiedica, spun eu, sa dau un raspuns precis la intrebarea dumneavoastra.
S-ar putea sa ma insel, dar as indrazni sa cred ca inca nu se realizeaza o buna pregatire a studentilor in materie fiscala. De asemenea, poate ca inca suntem tributari conceptiei ca in cadrul celor patru ani de studii studentii trebuie sa parcurga toate materiile; o anumita specializare in anii terminali, in special in anul IV, mi se pare ca se impune „mai pronuntat”. Mi se va raspunde, probabil, ca aceasta se realizeaza prin cursurile de masterat. Nu sunt absolut convins; multi absolventi buni cred ca renunta la masterat spre a se pregati pentru sustinerea examenului de admitere la Institutul National al Magistraturii si in profesia de avocat.
Avand in vedere numarul mare de studenti, chiar din facultatile de drept ale universitatilor de stat importante, mi se pare greu de realizat o legatura viabila cu practica in profesie, desi stiu ca se fac incercari in acest sens in mai multe locuri. Cred ca pronuntat caracter practic trebuie sa-l aiba pregatirea absolventilor in cadrul Institutului National al Magistraturii si in cadrul scolii de avocati.
Scoala romaneasca de drept, competitiva in spatiul concurential al Uniunii Europene?
Frumos deziderat, greu de realizat! Imi pare rau, din pacate, nu am alt exemplu la indemana, dar o structura institutionalizata precum Colegiul juridic franco-roman din cadrul Facultatii de Drept a Universitatii din Bucuresti, in cadrul caruia, parcurgand si discipline din cadrul sistemului de invatamant juridic francez, studentii nostri capata o dubla diploma de licenta, romana si franceza, ce poate continua cu un masterat, s-a impus ca o premisa pentru patrunderea multor absolventi ai sai pe piata europeana a profesiilor juridice. De asemenea, prin straduinta individuala, dupa parcurgerea unor masterate ori a altor forme de invatamant postuniversitar, multi tineri juristi romani sunt astazi prezenti, in urma sustinerii unor concursuri riguroase, in institutii europene ori in cadrul unor mari cabinete europene de avocati. Nu-i putin lucru, dar cred ca „inca-i mult pana departe!”.
6. In urma numeroaselor condamnari ale Romaniei la CEDO, care sunt masurile pe care le vedeti a fi adoptate pentru a preintampina, pe de o parte, plangeri la CEDO, iar pe de alta parte condamnari in temeiul Conventiei Europene a Drepturilor Omului? Considerati ca judecatorii poarta vina exclusiva a acestor condamnari? Sau justitiabilul roman nu cunoaste conditiile in care poate sesiza instanta de la Strasbourg, multe plangeri fiind informe?
Problemele puse de intrebarea dumneavoastra necesita o discutie mai ampla. Voi incerca insa rezumarea lor si voi incepe cu ce-i mai simplu: multe plangeri adresate Curtii - in jur de 90% - sunt declarate inadmisibile tocmai pentru ca nu se cunosc bine conditiile in care o cerere individuala poate fi examinata de instanta europeana pe fond. Aceasta, insa, nu-i o problema specifica tarii noastre, din acest punct de vedere, „ne incadram” in punctajul normal general al cererilor declarate de Curte ca inadmisibile. Celelalte „componente” ale intrebarii dumneavoastra sunt ceva mai delicate. Ce masuri au a fi adoptate pentru a preintampina plangeri la CEDO? As putea raspunde prin a spune ca ar trebui, in primul rand, sa existe increderea cetateanului in justitia tarii sale. Acesta este, mai ales in prezent, un subiect prea „sensibil” spre a fi dezvoltat. In „paranteza” fie spus, am inteles, bunaoara, ca din cele peste 9000 de dosare aflate pe rolul sectiei civile a instantei noastre supreme, peste 3000 sunt cereri de stramutare. S-a intrebat oare cineva dintre „factorii” responsabili in domeniu, inclusiv la nivelul comisiilor parlamentare de specialitate, care sa fie cauza acestui fenomen, va asigur, unic in Europa? Inchid „paranteza”.
Sa admitem, insa, ca increderea in justitia nationala ajunge la o cota fireasca. Cred, insa, ca si intr-o asemenea situatie, cei nemultumiti de solutie vor spune ca… mai au o cale la Strasbourg…
Masuri pentru a preintampina condamnarile? Simplu si complicat, in acelasi timp. Aceiasi „factori” responsabili ar trebui sa traga concluziile ce se impun din condamnarile pronuntate de Curte. Unele asemenea masuri nu necesita, cred, eforturi, materiale deosebite: educarea politistilor in sensul de a nu aplica rele tratamente persoanelor retinute, cu minime eforturi, imbunatatirea conditiilor de detentie, scurtarea duratei procedurilor judiciare etc.
Ramane problema cea mai spinoasa pentru Romania, aplicarea ori imbunatatirea legislatiei in materia restituirii proprietatilor si executarea hotararilor judecatoresti ori a deciziilor administrative in materie.
Si… am ajuns la judecatori… Am auzit ori am citit destul de des afirmatii ale unor conducatori succesivi ai Consiliului Superior al Magistraturii in sensul ca „de vina” pentru condamnarile Romaniei la CEDO este legislatia nationala, adeseori contradictorie si confuza, ceea ce-i, cred, in buna masura, perfect adevarat, observatie facuta si de instanta europeana (a se vedea, bunaoara, par. 99 din hotararea pronuntata la 1 decembrie 2005 in cauza Paduraru; numai ca, in acelasi paragraf, Curtea a mai spus ceva: nu numai lipsa de coerenta pe plan legislativ, ci si „divergentele de jurisprudenta din domeniul nationalizarii imobilelor” au fost „de natura sa creeze un climat general de incertitudine si de nesiguranta juridica”.
Cine a creat oare aceasta jurisprudenta divergenta in materie? Sau, spre a lua in discutie o alta situatie, amintita mai inainte: la aceasta ora, sunt pe rolul Curtii cateva sute de dosare ce au ca obiect divergente de jurisprudenta la nivelul curtilor de apel, unde hotararile in materie raman definitive si irevocabile, privitoare la interpretarea unor dispozitii referitoare la acordarea de drepturi salariale functionarilor publici ori altor categorii de angajati.
De ce s-a creat o asemenea jurisprudenta? Pentru ca avem sistemul judiciar despre care am vorbit mai inainte, cu o instanta suprema care, in aceasta ipoteza, nu-si poate indeplini rolul constitutional amintit.
Ar mai fi multe de spus, dar… ma opresc aici.
7. Ca specialist in jurisprudenta CEDO, considerati ca nerespectarea unei solutii in interesul legii de un judecator intern, care motiveaza in sensul ca aceasta solutie contravine jurisprudentei CEDO poate determina sanctionarea disciplinara a acestuia? Care apreciati ca este raportul dintre un recurs in interesul legii si Conventie?
Fiindca, in cadrul acestei intrebari, puneti in discutie recursul in interesul legii, repet ceea ce am mai spus: eu nu cred ca recursul in interesul legii reprezinta - oricat de „frumos” ar fi teoretizat el si am citit asemenea articole - un instrument de asigurare a aplicarii unitare a legii, cel putin pentru doua motive:
a) el nu este la dispozitia partii, ci la dispozitia procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie;
b) efectele sale se produc numai pentru viitor, ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca acest recurs se judeca in plenul instantei supreme, in fata caruia pune concluzii… un procuror.
Cum delibereaza, oare, plenul? Cum se adopta solutia?
Sa admitem, insa, ca nu inteleg eu bine lucrurile. N-as admite insa ca o solutie pronuntata intr-un asemenea recurs sa contravina jurisprudentei instantei europene, obligatorie, pe temeiul blocului de conventionalitate, cu referire la dispozitiile art. 20 alin. 2 din Constitutie, pentru toate instantele romane, inclusiv instanta suprema, judecand in plenul ei.
Asadar, solutia intr-un recurs in interesul legii nu trebuie sa fie contrara dispozitiilor Conventiei si jurisprudentei Curtii.
Dar, „netronand in abstract”, nu vad cum judecatorul care observa ca solutia din recursul in interesul legii apare ca fiind contrara prevederilor Conventiei si jurisprudentei instantei europene si motiveaza convingator acest lucru, ar putea fi sanctionat disciplinar pentru o asemenea „erezie”. Poate ca abia o astfel de situatie constituie un „punct de plecare” pentru reexaminarea solutiei instantei supreme in materia data. Sa nu uitam ca interpretarea dreptului este o opera „dinamica”; orice interpretare a normei juridice trebuie sa se faca prin raportare la realitatile carora ea are vocatia a se aplica.
Si apoi, din moment ce judecatorul este „indreptatit” de norma constitutionala sa solutioneze conflictul intre dispozitiile nationale privitoare la protectia drepturilor si libertatilor fundamentale si cele ale Conventiei, inclusiv jurisprudenta Curtii, in favoarea acestora din urma, cum ar putea avea solutia dintr-un „simplu” recurs in interesul legii un alt „regim juridic” in aceasta privinta?